Când am văzut femeia de pe locul de lângă mine, am înțeles imediat că zborul va fi incomod: chiar și în primul rând, spațiul urma să fie strâmt.
Încercând să-și prindă centura, cotul ei m-a atins.
— Aveți grijă! — am izbucnit tăios.
— Îmi pare rău… chiar îmi pare rău, — a șoptit jenată.
Nu aveam chef să iert.
— Serios? Poate mai potrivit ar fi „îmi pare rău pentru cele trei mii de gogoși care v-au adus aici”? — am scuipat eu.
Uimirea din ochii ei nu a făcut decât să mă înflăcărez.
— Doamnă, dacă zburați, rezervați DOUĂ locuri!
Am văzut cum i se umplu ochii de lacrimi când s-a întors spre fereastră, dar nu m-am oprit. Ținuta ieftină și pantofii tociți mă iritau, așa că am continuat să glumesc că își cheltuie banii pe mâncare, nu pe un loc în plus.
### Umilirea continuă
Când însoțitoarea a venit cu căruciorul de băuturi, am dublat „glumele”.
— Agitat, nu amestecat! — am imitat eu Bond, apoi am adăugat: — Nu știu ce comandă „Moby Dick” de lângă mine…
Ea mi-a aruncat o privire dezaprobatoare și s-a întors politicos către femeie.
— Ce doriți să beți? — a întrebat cu blândețe.
— O cola dietetică, vă rog, — a spus, ștergându-și lacrimile.
— Cola dietetică? — am râs. — Nu credeți că e cam târziu pentru asta?
### Răsturnare neașteptată
Nici la cină nu m-am oprit.
— Oare îi ajunge? — am înțepat. — Parcă ar trebui să hrănești un sat întreg!
Însoțitoarea m-a ignorat din nou, iar eu mi-am văzut liniștit de farfurie. Credeam că zborul nu poate deveni mai plictisitor, când s-a întors zâmbind.
— Căpitanul e un mare admirator al dumneavoastră și v-ar invita în cabină, — i-a spus femeii de lângă mine.
Am privit uluit cum se ridică și merge spre față. Nu pricepeam ce se întâmplă, dar nu mă așteptam la ce urma.
### Momentul adevărului
După ce a dispărut din vedere, compuneam deja o plângere către companie. Atunci vocea căpitanului a umplut cabina.
— Doamnelor și domnilor, azi avem un oaspete special! Dacă urmăriți „Iubesc opera”, veți recunoaște vocea doamnei Andrea Molnar, care zboară să cânte la un concert caritabil împotriva foametei.
Cabina a izbucnit în aplauze în timp ce din difuzoare s-au auzit câteva fraze muzicale. Am încremenit, realizând cine stătuse lângă mine.
### Rușinea adevărată
După câteva minute, însoțitoarea s-a întors, privindu-mă direct.
— Nu contează cât sunteți de bogat, — a spus rece. — Dacă o mai insultați, vă mut imediat la economic.
— Desigur… eu… îmi cer scuze… — am bolborosit.
Când Andrea s-a întors, m-am ridicat în grabă să-i fac loc. Așezându-se, a rostit calm:
— Îmi pare rău dacă am fost nepoliticos. Nu știam cine sunteți, — am spus.
— Nu contează cine sunt, — a răspuns ferm. — Așa nu tratezi oamenii. Și scuzele nu sunt sincere. Dacă n-aș fi fost cunoscută, nici nu v-ar fi trecut prin minte.
N-am avut replică.
— Nu judecați oamenii după aparențe, — a încheiat. — Reevaluați-vă atitudinea.
### Clipă de conștientizare
Restul zborului l-am petrecut în tăcere. Mi-a fost rușine și am înțeles că Andrea avea deplină dreptate. Trebuie să învăț să nu etichetez oamenii după cum arată. Lecția asta rămâne cu mine pentru totdeauna.