După ani de infertilitate l-am adoptat pe Sam, un copil de trei ani cu ochi albaștri. Când Mark a intrat cu el la baie, a ieșit palid pe hol și a izbucnit: „Trebuie să-l returnăm!”. Nu înțelegeam panica lui, până am văzut eu însămi semnul distinctiv de pe piciorul stâng al lui Sam.
Privind acea pată de naștere, m-am înmuiat. Era același contur pe care îl știam de pe coapsa lui Mark din verile la piscină. Aceeași curbură, aceeași poziție. Gândurile mi-au luat-o razna, iar mâinile îmi tremurau în timp ce îl clăteam pe băiețel.„Ai bule fermecate”, a chicotit Sam, atingând spuma. „Sunt speciale”, i-am răspuns, încercând să-mi țin vocea dreaptă, în timp ce zâmbetul lui îmi amintea tot mai mult de soțul meu.
Mark a năvălit din baie, hâțânându-și părul. „Nu pot. E o greșeală”, a repetat, plimbându-se prin hol. „Nu pot să-l privesc ca pe al meu.” M-am sprijinit de toc: „Cum adică să-l dăm înapoi? Nu e un pulover.” Seara, după ce l-am adormit pe Sam în patul lui nou, l-am confruntat pe Mark în dormitor. A căzut pe scaun și a șoptit: „Îmi pare rău. În baie… totul mi-a revenit. O femeie… nici măcar nu i-am aflat numele. Mi-a fost rușine. Am încercat să uit.”
M-am programat la o avocată pe nume Janet. M-a ascultat fără judecată și a confirmat ce speram: ca mamă adoptivă aveam drepturi parentale clare; presupusa paternitate a lui Mark, neconsfințită legal, nu îi dădea automat custodie. În acea seară i-am spus limpede: „Depun actele de divorț. Voi cere custodia totală a lui Sam.” Nu bănuisem că întoarcerea unui copil acasă va destrăma căsnicia, dar unele daruri vin cu durere, iar sincronul vieții nu e întotdeauna blând.
Acum privesc înapoi și înțeleg: nu poți clădi o familie pe minciună și tăcere. Sam are nevoie de stabilitate, nu de panică. Eu îi voi fi mamă pe bune, cu hârtie și cu inimă. Iar Mark va decide singur dacă va fi tată în fapt sau doar o amintire care fuge din baie.