Deschid cuptorul cu mâinile tremurând. Vanilie și scorțișoară plutesc în aer. Rețeta o știu pe de rost, dar verific din nou. De data asta trebuie să iasă impecabil.
Din sufragerie răsună vocea lui Andrei, grăbită și condescendentă: „Oaspeții așteaptă desertul!” Tai cheesecake-ul, îl împodobesc cu zmeură. Fiecare mișcare atentă, iar în cap îmi bâzâie replica de la cina trecută: „Ca de obicei, mâini stângace. Nici tortul nu-l taie cum trebuie.”
Intrând cu tăvile, părinții lui, sora și cumnatul zâmbesc formal. Doar mama lui mă privește critic. „Iat-o pe bucătăreasa noastră!”, zice Andrei cu un rânjet mai dureros decât o insultă. „Să nu ne servească iar un fiasco.” Pun farfuriile fără să ridic ochii. El gustă primul. Țin respirația. „Asta numești cheesecake? Uscat, ratat. Ți-am zis de o sută de ori de 160 de grade. Nici pentru tine nu e greu.” Încerc să spun „scuze”, dar mă taie scurt: „Chiar e complicat să urmezi o rețetă? Uneori cred că trebuia să mă însor cu cineva care știe să gătească.”
Se aud chicote stânjenite. Îngheț pe loc. Ard în obraji, strâng tava mai tare. Seara, în dormitor, casa amuțește. Femeia din oglindă nu-mi seamănă: umeri căzuți, privire stinsă. Unde a dispărut fata veselă și deșteaptă care visa la iubire? Din sufragerie vine, disprețuitor, glasul lui: „Incredibil. A stricat iar prăjitura. Nu știu ce să mă fac cu ea.” Ceva se rupe în mine. Fără cuvinte, dar definitiv. Nu dorm. Pentru prima dată în zece ani gândurile sunt limpezi. Un plan simplu prinde formă și mă sperie prin claritate. Dimineața, Andrei se trezește imobilizat de pat. „Ești nebună, Mașa? Dezleagă-mă!” Pentru întâia oară după mult timp sunt calmă. „Zece ani de răutăți, Andrei”, îi spun atingându-i obrazul. „Destul cât să învăț și eu lucruri noi. De pildă, un cheesecake perfect.” El încearcă să comande, dar vocea îi tremură: „Nu e amuzant. Dă-mi drumul!” „Ba e foarte serios. Ți-a plăcut să mă ironizezi, să mă calci în picioare, să mă faci mică”, spun plimbându-mă prin cameră. Îi număr toate momentele în care m-a frânt: la nuntă, la mesele în familie, chiar după pierderile mele de sarcină. Fața i se albește. Acum ascultă.
„Ai stins în mine tot ce era viu. Nu mai e cazul.” Încep să-mi strâng lucrurile. „Nu poți pleca! Ce vor zice oamenii? Dar eu?” Cu valiza în mână mă întorc: „E problema ta. Poate te învață mama ta să coci cheesecake.” Scriu surorii lui: „Treci pe la noi peste două ore. Cheia e sub covor.” Plec. Urletele și amenințările lui se pierd în urma ușii. În oglinda din hol văd ochi luminoși și un zâmbet hotărât. Respir libertate pentru prima oară în zece ani. O săptămână mai târziu sorb ciocolată caldă într-o cafenea la marginea Barcelonei. Libertatea miroase dulce ca vitrinele cu patiserie. Telefonul vibrează mereu: vecini, prieteni comuni, rude. Ignor tot. Un mesaj îmi prinde atenția:
„Ne interesează povestea dvs. pentru publicare.” Privesc către „Poveste despre o căsnicie”, manuscrisul în care am turnat tot, și zâmbesc. E onest, terapeutic, dezgolit. Sper să le dea curaj altor femei să-și ia viața înapoi. Peste câteva luni deschid o brutărie moștenită de la José, bătrânul blând care m-a învățat meserie. În fiecare dimineață scot cheesecake-uri, croissante și tarte, toate corecte și pentru cei care le știu prețui. Pe masa de la geam stă o revistă rusească cu Andrei și noua lui iubită: „Poveste de ispășire: un businessman își recunoaște greșelile.” Râd și arunc revista la coș. Sună telefonul. O femeie de la un centru de sprijin: „Maria, multe femei s-au regăsit în cartea dvs. Ați vorbi la o întâlnire?” „Desigur”, răspund simplu. Seara stau pe balcon și privesc soarele coborând în mare. Viitorul e clar, aerul cald. Ani la rând am crezut că aprobarea lui Andrei și dorințele altora sunt ținta vieții mele. Acum știu mai bine. Niciun desert nu a avut vreodată gustul libertății. Și rețeta asta n-o voi uita niciodată.
